De ce nu se dezvoltă România

Să vrei să ajungi în Pipera cu transportul în comun, asta înseamnă să fii netot, ca să parafrazez o sintagmă foarte la modă zilele astea. Totuși, aici se află polul celor mai bine plătite slujbe din România, iar zgârie-norii aflați în construcție de către firmele private se ridică cu câte un etaj pe săptămână. În mai puțin de doi ani aici vor năvăli în fiecare zi, la ora de vârf, alți 10.000 de tineri bine plătiți, care se vor înghesui în aceeași stație de metrou comunistă, cu mult dimensionată chiar și astăzi. În mai puțin de patru ani, mai adăugați alți 10.000 de corporatiști care vor fi nevoiți să vină la serviciu pe jos, probabil, pentru că traficul auto individual nu mai face față nici acum, iar transportul în comun se remarcă prin subdimensionare și, pe anumite direcții, prin lipsa completă. Toate aceste joburi vor aduce milioane de euro la bugetele locale și centrale, dar autorităților nici că le pasă. Pe sute de metri n-ai nici trotuare pe care să mergi fără teama că vei fi spulberat de mașini.

Primăria Generală este complet indiferentă la blocajele uriașe care se întâmplă aici în fiecare zi, considerând, probabil, că pasajul Pipera este suficient. Nu are niciun fel de colaborare cu Primăria orașului Voluntari, astfel încât autobuzele sale să poată transporta cumva corporatiștii spre zona de business comună, sau pentru a dezvolta o rețea de metrou capabilă să elimine miile de mașini individuale care stau blocate în traficul de suprafață. Sclavii care muncesc 10-12 ore în turnurile de oțel și sticlă sunt numai buni de jumulit și atât.

Dar situația asta nu e singulară. În partea cealaltă a orașului, pe fostele platforme industriale din est, activitatea se remarcă prin inexistență. Primarul Negoiță e încă prea prins în spații verzi și panseluțe pentru a putea crea cumva o strategie de atragere a investitorilor în spații de birouri chiar în cartierul din care provin foarte mulți dintre corporatiștii obligați să traverseze zilnic orașul până în nord, deși zona s-ar preta la un pol de zgârie nori la fel de mari ca în nord, iar infrastructura de transport e mult mai bună. La fel și în sectoarele 2 și 4. Primăria Generală visează încă la suspendate. Iar cartierele rezidențiale noi se dezvoltă mai meschin chiar și decât în cel mai negru coșmar ceaușist: cu străduțe înguste, fără parcări, fără spații publice, cu clădiri înghesuite una într-alta, de-și dau vecinii mâna pe balcon de dimineață.

Dar situația nu e deloc singulară.

Că vorbim de dezvoltarea orașelor românești sau de zecile de pensiuni și de hoteluri din beton armat aruncate una într-alta în stațiunea-șantier de la Rânca, fără niciun fel de logică sau de interes pentru spațiile publice și infrastructură, că vorbim de litoralul românesc sau de vreuna dintre multele stațiuni celebre pe vremuri, ajunse astăzi doar colecții pestrițe de faliment de stat și investiții private alandala, România arată ca o țară fără niciun fel de strategie, unde totul se face de azi pe mâine, comunitățile locale sunt inexistente, iar investitorii de stat sau privați sunt ocupați doar de tunuri și atât. O țară înghesuită, unde fiecare e cu a lui și ceilalți cu aia mă-sii.

N-o să vezi prea des în România investitori locali care să vină împreună și să facă un plan de colaborare în a-și dezvolta zona în care au investit, nu vei vedea prea des nici comunități locale cu planuri concrete de dezvoltare (mai sunt, dar extrem de puține), nu vei vedea decât interesul propriu faultat, până la urmă, de egoismul acesta exacerbat la nesfârșit. Vei vedea, însă, oameni care se vor plânge mereu că n-au clienți în pensiuni, că orașul e aglomerat, că autoritățile nu fac nimic și că mai bine și-ar muta businessul în altă parte.

Există oare vreo ieșire din această lipsă totală de interes pentru coerență, pentru a crea spații în care merită trăit, muncit, relaxat? Există, dar numai dacă cei care au putere decizie locală (privată sau de stat) încep să conștientizeze că soluțiile nu vor veni de la centru, ci doar dacă ei înșiși ies din această autoizolare și își cer drepturile.

Aș vrea și eu să trăiesc în țara aia în care investitorii privați în spații comerciale și de servicii se duc împreună la primari și le impun să vină cu planuri concrete privitoare la infrastructură, cu termene clare de execuție. Aș vrea și eu să trăiesc în țara aia în care să nu mai văd mari șefi de companii plictisindu-se pe bancheta din spate a limuzinei blocate în trafic, ci punând mâna pe telefon și sunându-și omologii pentru a face un front comun în fața unor autorități inerte. Și, în general, aș vrea să trăiesc în țara aia în care, în lipsa unei strategii de la centru, despre care vorbeam săptămâna trecută, apar inițiativele locale care să-mi arate că suntem, totuși, un popor, iar nu doar o populație care trăiește vremelnic în această țară. Și da, aș vrea ca țara aia să se numească, totuși, România.

Tu când ai vorbit ultima oară cu aleșii tăi?